Steaua București, de la FC Gazde la Chipirliu

Am trecut prin toate trăirile, de la emoția alb-negru a copilăriei cu meciurile din 86, nu voi uita niciodată cum arătau tramvaiele înainte de meciul cu Lahti, într-o primăvară ce parcă nu mai vroia să vină, după o iarnă crâncenă, la finala de la Sevilla (câte penaltyuri am bătut și apărat în vara aia, altceva nu mai jucam), la plânsetul cu sughițuri din 89, în fața televizorului Sport. Mereu de la agonie la extaz, de la stupefacție la beatitudine, de la pumnii strânși de bucurie sau furie, strângând fularul sau steagul, la ceva dinți sparți după ce am căzut în plasa băieților bine intenționați, ieșiți vitejește în haită, să pescuiască niște capturi răzlețe, la îndemână, de la grupuri mici, sau oameni singuri.

Am îndurat frig și ploaie, arșiță și sete, dar toate sunt atât de frumoase când le privești de la răcoarea tastaturii ce bate ritmic în ziua toridă, în ritmul apei care picură de pe aparatul de aer condiționat. Copiii de cartier care nu aveau altceva decât fotbalul, sunt astăzi adulții împărțiți. E Steaua doar Alecsandrescu, Lăcătuș, Balint, Iovan sau Tudorel Stoica? Normal că nu, Steaua e și Ogararu, Mirel Rădoi, Neșu,Tătărușanu sau Raul Rusescu! Pentru Steaua s-a înghețat cu Villarreal, s-a ieșit la Universitate după Lens sau Ajax. Dar trebuie, cu mintea luminată, să acceptăm că totul s-a terminat la FC Gazde. Când s-a hotărât de o instanță că cineva a vândut cuiva ceva ce nu avea dreptul, și că acel ceva, obiectul vândut, este încă la primul proprietar. Că ce a cumpărat Gigi Becali de la Frații Păunescu nu era de fapt Steaua lui Constantin, Zavoda, Voinescu, Marcel Răducanu, Belodedici, Hagi sau Adrian Ilie ci un srl fantomă ticluit să acopere urme și conturi! A spus-o Dumitru Dragomir sus și tare că a girat acest lucru cu mâna largă și probabil buzunar așișderea! Chiar are toată lumea brusc amnezie?  Câte au auzit pereții de la Lido de care se loveau zarurile care dictau destinul a bani neștiuți, măsurați la pungă de Carrefour și pasiunea a milioane de oameni îndrăgostiți invariabil de roș-albastru?

OK, toți am râs și am trecut cu vederea personajul care creștea exponențial din propria imagine zugrăvită ca un tablou de Picasso, amestec de grobianism și religie, naționalism și delir verbal, spirit filantrop și afacerist fără scrupule. Maestru în derapaje, hrănit de media și de mase care cerea mereu „Sus!, Sus!, Sus!”, nu a făcut decât să scindeze familia roș-albastră, să împartă precum personajele biblice, pe care le adoră, apele și să aducă dispute între frați.

Marea scindare și apoi revenirea

Unii au ales principiile, calea dură, au renunțat la fenomen, au murit în suflet, s-au îndepărtat treptat pe măsură ce ajungeau la capătul răbdării, alții au continuat orbește indiferent de câte semne au primit că se află în tabăra greșită. Nimeni nu deține adevărul absolut, nimeni nu știe traseul exact al banilor, al oamenilor și al bunurilor, dar lumina a răsărit atunci când cineva a luat pe cont propriu lupta împotriva sistemului. A reușit să ducă la renașterea unui simbol, așa cum a reușit. În ligile inferioare, în ruina unui stadion, lăsat în paragină de managementul incompetent, simbol al fotbalului românesc, poreclit Templu, atât pentru Steaua cât și pentru Națională.

O parte dintre alungați au revenit lângă fenomen, alții s-au scindat și mai mult, considerând că este nedemn să repornești la drum din liga a patra. Falia s-a adâncit de fiecare dată când Talpan avea la rândul lui un derapaj, Steaua a ratat promovarea, FCSB mai făcea câte o mutare de imagine și Armata o stângăcie atât de cunoscută de cei mai vechi. Am fost acolo când Lăcătuș a dat semnalul revenirii, când gazonul de pe Steaua a plecat la casoletă către nostalgici, când escavatoarele au rupt gradenele mai rău ca dinamoviștii care își făceau proiectile pentru Sud, când s-au sudat gradenele de la terenul patru, și când „a înviat Beleaua”.  Am acceptat mereu opiniile celor ce rămân pro FCSB, din toate motivele celor ce le enumeră, sunt sigur că fără mulți dintre ei nu suntem toți. Am resimțit asta la Barajul cu Rapid când ei au fost peste noi emoțional și numeric, în primul rând, pentru că au fost uniți.

Dar, deși am lipsit la meciul cu sârbii, o altă dalidumbă a CSA, lansare organizată și anunțată prea din scurt, am ținut morțiș să fiu prezent la primul meci oficial, Steaua – Csikszereda Miercurea Ciuc, disputat pe 4 august și încheiat 1-0, în etapa I, liga 2. Am regăsit ceva ce eu pierdusem de mult, am avut plăcerea de a savura un meci alături de cei dragi și am respirat din nou aerul de Ghencea. Îl mai știți? E același, când se lasă arșița zilei, când mirosul de bere se amestecă cu cel de gazon proaspăt tuns și udat, cu cel de fumigene și kelen. Când cântecele răsună deșucheat și vesel sau încrîncenat și furibund, când timpul se contractă sau dilată în funcție de fiecare fază trăită. M-am trezit comentând jocul ca și cum Oprița ar fi atacat careul de 16 nu pe cel al antrenorului, ca și cum Pițurcă ar fi fumat iar Kent după Kent și le-ar fi aruncat pe spate după banca de rezerve,  ca și cum toată perioada de la FC Gazde până la Chipirliu e doar un vis urat din care ne trezim toți, ușor buimaci, neînțelegând unde au dispărut anii și de ce au mai îmbătrânit golanii.

Stadionul nou este superb și atmosfera s-a întors ca și cum nu ar fi plecat. Mai rămâne să astupăm falia dintre frați, să găsim calea de mijloc, deși reacțiile de după meci au părut în unele cazuri de neconceput, pentru niște oameni care au trecut și prin toate rândurile de mai sus. Unii încă nu s-au trezit din coșmar, sau nu vor să accepte că, inevitabila trecere de la FC Gazde la Chipirliu s-a produs, și va continua către oriunde va duce destinul roș-albastru. Uniți, ar duce doar către ceva bun.

Text și foto de Alex Rostoțchi.